La finalul verii acesteia, am plecat in ceea ce urma sa fie cea mai lunga, incitanta si complexa calatorie pe care as fi putut sa o experimentez. Normal, stiam ca o sa fie diferit fata de toate celalalte locuri pe care le vizitasem, doar e Alaska! Insa, mi-a depasit din orice punct de vedere asteptarile. Chiar daca stiam de 9 luni ca urmeaza sa plec in cel mai nordic stat american si ma documentasem in legatura cu zonele unde aveam sa merg, am fost luata prin surprindere de diferite detalii la fiecare pas.

Prima remarca pe care am auzit-o de la ceilalti cand le spuneam ca urma sa plec in Alaska era : “Wow! E departe rau”. Si e usor de observat. Insa, de-abia dupa ce ajungi iti dai seama cat de departe e mai exact. A trebuit sa zbor cu trei avioane ca sa ajung in Anchorage – cel mai mare oras din Alaska – de unde am plecat mai departe in prima nostra excursie de acolo : cea in Parcul National Katmai.

Ca sa ajungem in Katmai, a trebuit sa zburam spre un orasel mai izolat, numit King Salmon, din care am plecat mai departe cu o barca. Exact cum am spus, foarte foarte departe.

Am ajuns, astfel, in campingul Brooks Camp, aflat in parcul national Katmai, renumit pentru faptul ca se afla intr-o zona a padurii unde traiesc numerosi ursi grizzly. Initial, cand am auzit, am crezut ca o sa ii vad de la o oarecare distanta, ca nu trebuie sa imi fac griji. Ajungand insa in camping, ni s-a facut un instructaj despre cum trebuie sa procedam in cazul in care ne-am fi intalnit cu un urs, pentru ca ursii se plimba peste tot si ajung deseori aproape de oameni, pe cararile pe care mergem noi, langa zona de campare etc. Trebuie sa recunosc, am fost destul de speriata prima data – din ceea ce ne-a spus ranger-ul ne-am fi intalnit cu ursi la tot pasul. Din fericire, nu a fost cazul, s-a intamplat o singura data, iar regulile erau simple: fii cu ochii-n patru, stai departe de animale, astepti sa plece, te indepartezi incet de ele daca e cazul.

Urmand o poteca din padure, ajungeam la platforma de pe care puteam observa ursii cautandu-si de mancare la cascada Brooks Falls – zona populara de prins peste pentru acestia datorita numarului mare de somoni care inoata pe aici. La finalul lunii august, nu erau asa multi ursi in apa pescuind – am dat de maximum 4 o data. Vorbind cu rangerii, am aflat ca pe timpul verii sunt mult mai multi, insa si numarul de vizitatori care vin la cascada este mai mare, deci se face coada pentru a intra pe platforma, iar timpul pe ea este limitat.

Un detaliu interesat in legatura cu Brooks Camp este cat de mult tin oamenii care lucreaza aici la protejarea ursilor. Pe tot timpul anului, se afla la fel de multi turisti aici, pentru ca locurile de campare si cabanele sunt limitate, astfel incat sa nu se aglomereze prea mult zona. Daca s-ar aglomera, ar fi mult mai multa agitatie, iar ursii ar fi inhibati atunci cand pescuiesc dupa somon, ajungand astfel sa nu manance suficient inainte de a intra in perioada de hibernare. Pe langa asta, se tine foarte mult la regulile ce asigura buna functionare a campingului, iar rangerii se afla intr-o continua patrulare pentru a se asigura ca totul este in ordine. Spre exemplu, in zona de campare, existau casute speciale pentru depozitare – una pentru bagaj, cealalta pentru mancare – , langa cort nu trebuia lasat nimic afara, iar servirea mesei avea loc doar in locurile special amenajate. Suna putin rigid, insa se intelege de ce – siguranta inainte de toate. Mai ales siguranta ursilor.

Vizionarea animalelor salbatice nu era singura atractie a locului – Parcul National Katmai a fost format in 1918 pentru a proteja zona din jurul vulcanului erupt in iunie 1912. In urma lui, a ramas o vale plina de cenusa vulcanica, in care s-au format canioane si in care vegetatia inca se chinuie sa se dezvolte, numita “Valley of Ten Thousand Smokes”, in care noi am campat pentru cateva zile. Numele locului a fost dat de primii cercetatori care au venit sa faca studii aici, deorece dupa eruptie, se ridica abur din numeroase crapaturi din munte si din vale. Evenimentul nu este prea cunoscut, desi eruptia a fost una de proportii – pe langa volumul mare de magma care a izbucnit din munte, o cantitate imensa de cenusa vulcanica a fost imprastiata in jur, acoperind toata zona, ajungand pana pe coasta de est a Statelor Unite si chiar si in nordul Africii din cauza vantului. Cauza popularitatii scazute este un alt eveniment petrecut cu cateva luni mai devreme in acelasi an, si anume scufundarea Titanicului, dar si faptul ca oamenii nu prea aveau legatura cu ceea ce se intampla intr-o zona atat de rupta de lume.

Varful muntelui Katmai s-a prabusit in urma unei eruptii vulcanice – cunoscuta drept Novarupta (=noua eruptie) – care a avut loc propriu-zis mai spre baza lui. Mult timp s-a crezut ca cel care a erupt a fost de fapt Katmai, insa dupa multe serii de cercetari, s-a aflat adevarul. Totusi, a fost destul de greu pentru geologii interesati de zona, deoarece nu au fost prea multi martori ai eruptiei. Locuitorii din triburile din apropierea muntelui plecasera cu ceva timp inaintea evenimentului din cauza cutremurelor puternice care au avut loc (un detaliu important ar fi ca la vremea respectiva, nu existau orase mari in Alaska, ci doar comunitati mici, de obicei triburi, care aveau propriile lor dialecte). Majoritatea s-au dus spre coasta, unii dintre ei plecand pe Insula Kodiak, aflata in apropiere.

Drumul catre Valley of Ten Thousand Smokes l-am facut cu autobuzul si pe tot timpul calatoriei am stat cu capul lipit de geam, admirand spectacolul naturii. Plecand din camping, am lasat in urma paduri de brazi, am trecut pe langa zone cu mai putini copaci, am coborat in mijlocul unor tufisuri specifice vegetatiei de tundra, iar in fata se afla o vale larga, plina de cenusa vulcanica, strabatuta de rauri ce formau canioane. Am aflat ulterior ca eruptia a fost atat de mare, incat intreaga peninsula a avut de suferit, in special vegetatia. Solul se afla inca in stadiul de regenerare, stratul lui fertil fiind inca foarte subtire, sub el aflandu-se multa cenusa. Astfel se explica de ce copacii nu sunt foarte inalti si de ce exista arii sterpe.

Nu a durat mult si am gasit un loc de campat, pe un platou aranjat de paleta de culori a toamnei. Peste tot in jur erau mici tufisuri, ce formau un amestsc interesant de verde si nuante ruginii, multumita verii usor prelungite (temperaturile au fost mai crescute decat in trecut, amanand venirea anotimpului rece). In legatura cu vremea, merita mentionat ca nu a fost prea rece, in timpul zilei erau temperaturi in jur de 20 de grade. Noaptea, insa, frigul se simtea de-a binelea. M-am obisnuit repede cu mica rutina a excursiei, de la amplasat cortul, la filtrat apa din rau, la pregatit mancarea cu ajutorul unei mici butelii portabile. Cu siguranta ca cel mai relaxant moment a fost dupa-amiaza in care am ajuns, cand soarele incalzea intreaga vale, stateam pe muschiul ce acapara base-camp-ul nostru, cu o cafea in mana, admirand privelistea, simtind ca nu ma grabesc nicaieri si ca am tot timpul din lume sa fac ceea ce imi doresc aici.

Uitandu-ma spre vale, am avut un sentiment ciudat – ciudat in sensul bun. Tipul de ciudat care te sperie putin, dar care in acelasi timp te si incanta. In cazul meu, acesta s-a ivit fiindca in fata mea nu se afla niciun fel de asezare umana, nicio cabana, niciun drum marcat, niciun indicator – era propriu-zis “the middle of nowhere”. M-am speriat gandindu-ma ca sunt atat de departe de tot ceea ce a insemnat “lume” pentru mine pana acum – multi oameni, cladiri inalte, gadget-uri -, insa ulterior tot acest gand a fost cel care m-a facut sa ma simt fantastic. Intr-un fel, mi se parea ca sunt prima acolo, prima persoana care fotografiaza salbaticia aceea, prima persoana care lasa urme pe jos, prima persoana care exploreaza acel microunivers in care natura neimblanzita isi perpetua jocul, atat de departe de cei care ar fi putut sa o pericliteze.

Merita mentionat faptul ca inainte de prima excursie pe luna, cercetatorii si astronautii de la NASA au venit aici pentru a face un exercitiu de pregatire, datorita solului din vale care seamana foarte mult cu nisipul lunar. Si, trebuie sa recunosc, din anumite unghiuri, chiar parea un peisaj lunar, datorita culorii pamantului si rocilor.

Nu am intalnit animale salbatice, ceea ce a facut zona sa para si mai pustie, insa m-am bucurat : nu era ca in cazul campingului, un safe-space unde aveai cum sa te protejezi de ursi. Daca m-as fi intalnit cu un urs aici, ar fi fost mult mai periculos (si terifiant), pentru ca nu aveam un adapost. A fost totusi bine – tot ce am vazut au fost niste urme de urs, langa un rau.

Experienta din Parcul National Katmai a fost inedita – de la fotografiatul ursilor indeaproape, pana la descoperitul unei zone inaccesibile, am avut parte de momente deosebite, si am invatat cum sa ma descurc in mijlocul naturii, departe de toate notiunile de confort pe care le aveam pana acum.

Mi-ar fi placut sa spun ca am revenit in Brooks Camp si am plecat mai departe spre urmatoarea destinatie, insa ajungand inapoi in camping, am aflat ca din cauza unei furtuni care tocmai se starnise nu avem cum sa ajungem inapoi in Anchorage. Asta a insemnat inca o noapte aici, dar si o dupa-amiaza petrecuta in liniste langa foc cu o ciocolata calda la cabana mare din camping (ceea ce a fost, pana la urma, “a win-win situation”).

Urmatoarea zi am plecat inapoi spre King Salmon, insa nu cu barca, ci cu un hidroavion mic, de 5 persoane – o experienta de care nu as fi avut parte daca nu ar fi fost furtuna cu o zi inainte – si de acolo am zburat spre Anchorage, unde am avut la dispozitie doar cateva ore sa ma pregatesc pentru a doua mare excursie de pe taramul Alaskai : cea din Parcul National Denali.